Buna! Eu, da, eu , Alexandra. Azi, eu, da, eu (imi place cum suna :)) ) va voi spune o poveste, nici chiar poveste. Nici de groaza, nici groaznica. Nu e de dragoste, dar pot spune din surse sigure ca personajele mele se iubesc. Nici trista, nici fericita.
De fapt, nici eu nu stiu sigur ce e! Dar azi nu vreau sa fiu profunda.
Incepe asa....
Cand soarele trece prin fiecare particula de culoare din bietul meu curcubeu putin lasat de admiratia purtata de oameni, iar in aer e nisip inecacios si amintirea ploii a disparut, in ochi le-au aparut o sclipire.
Dar stai! Stai, stai! Ce-i asta? Profunzime? Nu, azi nu!
Deci e simplu: un parc, un baiat, o fata. Chiar simplu!
Dar mainile li s-a impreunat formand un intreg perfect ce se divide doar cu doi.
Ea-nefilimul cu inima putin mai mare, grea sau rosie decat a celorlalti.
El- androidul al caror sentimente i-au ruginit fiecare particica a sufletului.
Iar cand miopia lor scazuta li se diminuiaza, nu mai exista tristete. Peisajul nu mai e negru si alb. E gri, distrugand toate diferentele.
Dar nimic nu se mai aude, nicio respiratie intretaiata. Si realizez ca isi iau aerul din privirea celuilalt.
Si cand sangele ce calatoreste viu prin buzele nefilimului e pe cale sa se amestece cu cel al androidului, vantul nu opreste..palma.
Nefilimul alb isi pedepseste negrul android.
- Hei, pentru ce a fost asta?
- Linisteste-te! Era doar o musca...
Si...am reusit sa nu fiu profunda?:))
Somewhere with you!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu