Eu pot. Tu poti?

-Mamă ! Dar e asa de simplu şi plictisitor !
Nu ştie nimic, nu simte . Şi în mod surprinzător asta mă face să mă simt bine, mândră. Eu simt, eu ştiu , eu îi cunosc secretul . Ei nu ştiu de unde e , nu ştiu ca atunci când Pământul nu era decât o fâşie întinsă de nisip, când zânele stăteau şi pe afară, nu doar în suflete, iar oamenii se hrăneau doar din zâmbete, un copil nu era fericit. Se simţea singur, vroia doar o persoană cu care să se joace, să împărtăşească gânduri , sentimente, zâmbete .Vroia doar un prieten.
A doua zi se duse în acelaşi loc şi-l găsi. Era uriaş, frumos şi interesant. El nu a apărut cum zic cărţile , într-o mulţime de ani . El a apărut într-o clipa , la o dorinţă.
Şi uite-mă acum pe mine reîntâlnindu-mă cu el, vechiul meu prieten . Şi-mi dau seama că suntem faţă în faţă, ochi în ochi , ţinându-ne de mână . Şi aş face orice să-l îmbrăţişez, dar mă aşez în braţele lui şi-mi şopteşte la ureche cât de dor i-a fost de mine . Eu ţip în minte că şi mie, dar ştiu să-i zic doar un cuvânt: „Simt !” Şi închid ochii înmulţindu-mi simţurile şi respir adânc vrând să-i păstrez parfumul şi să nu i-l uit niciodată. Las vântul să-mi intre în fiecare fir de păr, făcând ca unul să se oprească de buzele mele, să se odihnească şi să-şi ia puterea să continue din roşeaţa lor. Frigul mă cuprinde dintr-o data, făcându-mi trupul să tremure, dar nu mă deranjează, sufletul mi-e cald. Şi simt , dar nu deschid ochii , aş strica momentul. Simt că plouă şi îmi place. Simt nevoia să fug şi să mă învârt prin ploaie. Şi o fac. Nu-mi e frică. El e cu mine.
- Alexandra . Ce-ai păţit? Ai adormit? se auzi vocea profesoarei şi am realizat că nu sunt pe munte, sunt doar la o altă lecţie de opţional în care discutăm despre el .
- Mi-e dor de munte ..
Şi realizez că şi eu mă hrănesc cu zâmbetul muntelui …



~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Asa ca de 22 februarie! ;))
La multi ani, cercetasilor!!

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit!
Si chiar mi'e dor!